In 4 ani de zile te poti obisnui si dezobisnui cu un infinit de lucruri...Eu m-am obisnuit sa-mi schimb "casa" d cel putin 2 ori p an, sa imi fac nevoile in bai de toata jena, sa-mi fac dush alaturi de fete pe care nu le cunosc, sa imi gatesc, sa imi schimb colegele de camera. M-am obisnuit cu ideea ca sunt antipatica multor oameni si m-am obisnuit sa nu imi pese, m-am obisnuit sa-mi fac relatii de cate o luna de zile, sa fac sport, sa fumez, sa beau, sa fiu "abandonata" in cele mai grele momente de catre oameni de la care nu ma asteptam. M-am obisnuit cu ideea ca nu sunt cu nimic deosebita, ca exista multi oameni mai interesanti decat mine, ca sunt unele lucruri pe care pur si simplu nu le pot avea, si m-am obisnuit sa nu mai tinjesc dupa ele. M-am obisnuit cu lucruri, idei, oameni, locuri si chiar si cu ideea ca sufar de o boala cum se zice...incurabila...Cred ca m-am obisnuit cu toate...cu un singur gand nu ma pot obisnui,si anume acela ca PUR SI SIMPLU NU MA IUBESTE!E mai simplu si mai evident decat multe alte lucruri evidente din viata mea si eu tot nu ma pot obisnui cu asta.Sa speram ca e doar o chestiune de timp...

Iubesc?

nu nu nu nu nu nu nu

Incep cu un final...

Se pare ca vara e gata…vara 2009.S-au schimbat multe desi imi pare ca nimic nu s-a schimbat…de fapt…toate s-au schimbat: oameni, lucruri, mentalitati si chiar si locurile sunt diferite. E dificil, nu pot sa ma transpun in cea din trecut desi stiu c gandea si de ce gandea asa, o inteleg perfect, dar se pare ca mi-am pierdut o mare parte din sensibilitate sunt mai rea, mai indiferenta, mai uracioasa. Cred ca in sfarsit m-am maturizat si eu. Ma simt atat de rece…nu mai e nimic care sa imi starneasca interesul in asa masura incat sa imi pierd capul, sa imi creeze palpitatii…tot c se intampla nu poate decat sa ma surprinda sau nu. E greu sa vezi ca nimic nu iti mai poate ajunge la inima desi sunt constienta ca asta mi-am dorit mereu. Nu am rabdare nici macar sa scriu si nici nu stiu ce sa scriu desi s-au intamplat atatea…dar fiindca am devenit imuna si la tristeti si la fericiri nimic nu mi se pare relevant, tratez totul ca pe un nimic. E pacat, as vrea sa fiu din nou cea care plangea si se framanta ani de zile pentru un singur baiat care nu i-a acordat in realitate niciodata atentie, ci doar in imaginatia ei, cea care era dispusa sa renunte la absolut orice pentru un sarut din partea aceluia care atunci era “sufletul ei pereche” desi el nu stia asta. Gesturi neintentionate insemnau candva pentru mine un semn de la Dumnezeu, un zambet din partea lui era semn clar ca ma iubeste, iar o zi in care era indiferent…era o zi in care devenise constient de imposibilitatea iubirii dintre noi si incerca sa isi ascunda privirea ca nu cumva sa ii se poata citi dezamagirea in ea. Naivitatea, asta imi conducea mie viata…si desi plangeam muuult mai des ca acum…eram muult mai fericita! Stau si ma intreb…Ce e rau in a fii naiv? Ce e rau in a te implica emotional in cele mai neisemnate chestii din viata ta? De ce oamenii se feresc sa se implice in vreun fel de frica sa nu sufere? Ajung sa nu se implice sentimental nici macar intr-o casnicie, si asta doar de frica sa nu sufere!! Se pierde esenta vietii…si eu am pierdut-o ….tot de teama. Dar teama DE CE? Ne e teama de disperarea pierderii persoanei iubite, de dezamagire in dragoste sau in prietenie,de momentele in care simtim cu adevarat ca avem suflet?!Pare-mi-se ca incercand sa ne ferim sufletele de dezamagiri…le pierdem…!